De profundis, XXXVII

Pandemia asta are și efecte pozitive. Parcă ritmul a mai scăzut nițel (nu pe șosele, zic așa, la figurat), iar acum avem mai mult timp pentru noi. Unele fac yoga, unii fac diverse cursuri și așa mai departe; unii se gândesc la soluții politice pentru criză, alții la metode prin care să crească incluziunea socială. Și mai sunt unii care se gândesc, de exemplu, la chestii cum ar fi:

Conform zodiacului chinezesc, anul ăsta e sub semnul Șobolanului. De aceea, e ușor să fii surprins de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Dar numai până îți dai seama că, în 2020, șobolanul e cu aripi.

Când eram mic aruncam ca o fetiță. Indiferent cât mă străduiam, nu reușeam să arunc și eu la o distanță rezonabilă. Profesorul de sport credea că fac figuri când îmi dădeam cu mingea de oină în bombeuri. Copiii credeau că sunt eu bun la suflet – de unde, mă durea la bască de vecinul Marcel, dar știam că nu sunt în stare să-l nimeresc cu piatra. Așa că ziceam „hai mai bine să pușcăm niște carbid”. Mă rog, nu a fost ușor, dar am crescut mare și, în sfârșit, lucrurile s-au schimbat. Acum arunc ca un băiețel.

Dacă stau și mă gândesc mai bine, nu sunt sigur că toată lumea a asimilat cursurile alea online. Nu zic neapărat că diplomele alea nu sunt bune la nimic, dar aud tot mai des de prezență „în online”, campanii „pe online” și așa mai departe. Aveți și voi grijă cu ce specialiști lucrați; singura construcție antitetică (oximoronică?) acceptabilă rămâne când te uiți „pe sub” fusta cuiva.

Aparent există un hotel „TTS” Covasna. Foarte frumos și lăudabil, dar chiar nu mai găseau nițel spațiu, ca să scrie „TITS”; să înțeleagă toată lumea?

Am un amic pe nume Mihai. Nu am auzit pe nimeni să facă asta, dar teoretic cineva i s-ar putea adresa cu „Mișu”. De când cu pandemia, Mihai a cam renunțat la mașină și se deplasează peste tot cu bicicleta. Totuși, Mihai este director, om cu prestanță, nu e genul căruia să i te adresezi cu „bă”. Maxim un „coane”. Asta înseamnă că, tehnic vorbind, sunt prieten cu Conu’ Mișu Biciclistu’.

Cu pandemia asta mă temeam că o să ne alienăm, o să ne depărtăm, înstrăinăm unii de alții. Dar ocazional văd câte un mic gest, un detaliu care îmi redă speranța. Uneori din locurile cele mai neașteptate. Ia, de exemplu, ușile de baie. O povară impusă de convenția socială care zice să te închizi undeva când rezolvi cele lumești, de parcă nu am fi deja suficient de distanțați. Totuși, s-a găsit o minte sclipitoare care să pună pe ușile de baie o aerisire din aia cu grilaj. Și uite-așa, oricât se încuie ăla în baie, îl simți aproape de parcă ar fi lângă tine. N-ai cum să te mai alienezi. Nu știu cine este, dar știu sigur unde se află: garantat s-a rătăcit în online.

Ziceți mersi că am avut și alte treburi. Dacă mai ține mult pandemia cine știe ce mai iese.

Painkiller


Imagine de Chait Goli, de pe Pexels

Comments (0)
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *