Ei bine, cea mai importanta chestie pe luna asta e ca vine iar ziua mea. Nu e ceva foarte surprinzator, intrucat cititorii mai atenti au inceput, probabil, sa remarce o anume ciclicitate.
Ati observat cum lumea se inghesuie sa ia decizii din alea, de iti schimba radical viata, tocmai la aniversarile importante? Ziua de nastere, revelionul, ziua in care a murit soacra etc.. Ei bine, eu nu. Nu am de gand sa imi incalc mai multe promisiuni, de ziua mea, decat incalc in restul anului. Dar e un prilej bun pentru un mic bilant. Asta exclude din start, desigur, orice fel de socoteala a cantitatilor de alcool consumate. (pentru ca e „mic”, v-ati prins? Bun, inca nu e totul pierdut).
Sa vedem, deci, bilantul.
„Cand o face plopul pere”. Maturitatea.
Indiferent ce spun gurile rele, m-am maturizat. Si aici nu ma refer doar la acceptarea faptului ca liceencele sunt, intr-adevar, ilegale, ci la constientizarea apartenentei la alta generatie. Constientizare produsa relativ brutal, in momentul in care am vazut pe VH1 un documentar cu Jenna Jameson. Adica fata cu care, vorba aia, am crescut a ajuns un monstru sacru. Partea rea e ca o sa ajung sa folosesc, inevitabil, expresia „pe vremea mea”. Partea buna e ca, la urma-urmei, nu o sa povestesc despre munca in minele de carbuni sau despre copeicile cu gaura-n mijloc, ci despre esaloane importante in istoria omenirii: „Hell on Heels” si „Precious Metal”. Asa ca daca o sa vedeti, peste ani, un batranel sfatos, povestind ceva copiilor adunati in jurul lui cu gura cascata, luati aminte: le povesteste de o Cosanzeana cu totul si cu totul speciala.
Ho, lasati mandatele jos, ca mai e pana atunci. Sa revenim in prezent.
„Ia mana, am zis nu! Ce nu pricepi?” Dezvoltarea personala.
Una peste alta, in toti anii astia s-a mai lipit cate ceva de mine. Si nu oricum, ci s-a lipit bine. Nu o zic io, au zis-o altii. S-a potrivit sa vrea sefii mei, tocmai acum, sa ma evalueze. Cum eu sunt om cinstit si nu am nimic de ascuns (si nici de ales) am facut ca ei. Sa vezi surpriza: unu la mana, am fost in fruntea clasei la matematica. Ceea ce face firma mea sa arate ca o scoala ajutatoare. Doi la mana, la restul am luat punctaje care mai de care. Ce mai, a iesit ca sunt un tanar senzational, cu potential si degraba aratator de calitati extraordinare.
Evident, omul cat traieste invata, iar viata mi-a servit o lectie imediat dupa rezultatele astea: sa nu crezi tot ce ti se spune. Mai exact, la doua zile dupa ce am aflat cat de inteligent sunt, am trimis o scrisoare de aplicatie fara sa atasez CVul. De unde deducem ca nici evaluarile astea nu sunt ce par a fi.
„Imbraca-te si tu mai serios, sa nu te alerge tata”. Un om respectabil.
Dar trecem si peste asta, ne ridicam, ne scuturam de praf si mergem mai departe, la fel cum am facut mereu. Si uite ca a meritat: am ajuns un om respectabil. Am ajuns, cu alte cuvinte, un „dumneavoastra”. E drept, poate nu pentru aia care ma vad dandu-ma de-a dura cu bicicleta (apropo, multumesc de urari cui mi le-o fi facut; nu au fost 100% eficiente pentru ca doar schiopatez nitel, dar e pe drumul cel bun). Restul lumii, insa, mai ales cei care ma vad in pozitie bipeda, se lasa coplesiti de aura de respectabilitate care ma inconjoara. Mai mult, am de gand sa incep, in cel mai scurt timp, sa si reactionez la apelativul asta. Nu de alta, dar cand ma intreaba cate un nene „cu ce va pot ajuta” tind sa ii spun sa termine cu mistoul, ca grasa aia din spate nu e cu mine.
„Mereu critici. Nu-ti place nimic pe lumea asta?”. Micile bucurii in viata.
Am spus-o intotdeauna: eu critic numai constructiv. Pentru ca astfel viata va deveni mai buna, iar grasele vor pleca pe o insula indepartata. Am incercat mereu sa ma bucur cat mai mult de micile placeri ale vietii (da, aici intra si sanii mari si nu, nu e un paradox). Din fericire, viata mi-a oferit mereu bucurii, si imi da speranta ca anii care urmeaza vor aduce noi lucruri bune.
Ca sa dau doar un exemplu, am fost de curand la o conferinta. Ma stiti, nu tin mortis sa ma formalizez, nu m-am inghesuit niciodata la genul asta de activitati. Ei bine, lucrurile se vor schimba, pentru ca lumea incepe sa organizeze genul meu de conferinta: incepem confortabil cu o pauza, dupa care continuam cu deschiderea oficiala si restul etapelor uzuale. Vorba aia, doar nu o sa te cufunzi dintr-o data in treaba?
Surprizele nu s-au oprit aici: cand am plecat in ultima pauza a zilei (v-am zis ca mi-a placut, a fost plin de pauze) amfitrioana, care pana atunci paruse destul de rezervata, ne-a rugat frumos sa revenim in 10 minute, pentru finalizare. How cool is that?!!? Asa ca uite, recunosc deschis: poate ca m-am inselat, e posibil ca si conferintele astea sa aiba un oarecare potential.
„In afara de bere gratis mai vrei ceva de la viata?”. Planuri de viitor.
Planurile astea de viitor sunt o chestie foarte riscanta. Daca te ambalezi prea tare si esti optimist risti sa ramai dezamagit. Daca esti mai rezervat iar nu e bine, ca ala nu mai e plan de viitor ci buletin meteo. Asa ca am stat comod si am chibzuit adanc, si am formulat un obiectiv ambitios dar realizabil: vreau sa prind sacourile cu 6 nasturi la maneca. Am vazut pana acum maneci cu unul, doi, trei si patru nasturi. Cateva cu capse si chiar una cu arici. Iar atata vreme cat nu trebuie sa le port eu, nu vad de ce s-ar opri aici. Sa ridicam, deci, paharul pentru niste nasturi ca butoanele de la lift.
Iar daca nu apucam sa vedem nasturii astia, macar sa prindem niste bere gratis.
In incheiere, de ziua mea nu imi doresc mare lucru. Nu refuz, doamne-fereste, un cadou, daca nu e inca o cravata in dungi. Dar cel mai important cadou mi-a fost dat deja. Viata imi arata, inca o data, ca sunt un om bun, care merita daruri marete: de ziua mea sute de fete vor avea primul oral din viata lor.
