Despre oameni mari si suflete mari

Asa deci.

Iertare de intarziere, dar am avut trebi. Si, recunosc, am dat o fuga si la mare. Ocazie cu care am avut o revelatie: litoralul romanesc nu gazduieste mai multi turisti ca in alti ani. Aglomeratia tot mai mare este doar una aparenta – de fapt sunt la fel de multi oameni ca inainte, dar mai grasi. De unde senzatia aia de „ceva de speriat dom’ne, n-aveai unde sa arunci un ac!!”

De aceea, desi sunt importante toate preocuparile legate de stratul de ozon, efectul de sera, bolile incurabile etc., io propun sa se amane studiile privind aceste probleme si sa se concentreze toate eforturile asupra normalizarii siluetei turistului roman obisnuit. Nu de alta, dar in ritmul asta intram la apa. Deja te miri, cand ii vezi pe toti ingramaditi pe malul marii, ca nu se inclina placa tectonica.

In plus, nu la asta ma refeream cand spuneam, pustan fiind si impresionat de nou-aparuta moda top-less, ca sper ca in cativa ani sa nu mai vad nici bikini pe plaja. Intre „nu vad bikini pe plaja” si „nu i se mai vad bikinii” e o diferenta. Imensa.

In alta ordine de idei, mi-am dat seama ca iubirea si aprecierea pe care le manifesta cei din jurul meu au, uneori, si efecte secundare.

Timp de peste jumatate de an am primit cadouri de casa noua. Majoritatea au fost, evident, de la prieteni apropiati. Prieteni fiind, ma cunosteau, asa ca multe cadouri au fost sticle de diverse bauturi pe care, fiindu-mi si apropiati, le-au baut cu mine. Oricum, intre alte cadouri populare printre prieteni si cunoscuti s-au numarat icoanele. Acuma, io apreciez gandul cel bun, dar sa fim seriosi – casa mea are o singura camera. Unde se presupune ca ar trebui sa pun cele 5 icoane primite?

Pe langa faptul ca daca le pun pe toate pe peretele de la rasarit nu mai pot nici sa deschid geamul, mai sunt o serie de aspecte de luat in calcul. Unu la mana, cand mai am cate o musafira parca vad ca ingenuncheaza nu de alta, cica sa se spovedeasca. Nu ca as avea ceva cu asta -toata lumea ar trebui sa aiba o constiinta la fel de curata ca a mea- dar cum sa imi permit sa ii suflu popii painea cea de toate zilele?

Doi la mana, oricum eu am un suflet pur si imi vine foarte greu sa pacatuiesc. E drept, cu un efort de vointa reusesc sa trec peste asta. Dar in timp ce savarsesc respectivele pacate nu e prea placut sa ma stiu privit de doi Isusi, o Fecioara cu prunc, una fara si un sfant. Macar sa ii acopere ochii lu’ ala micu’ !!! Colac peste pupaza, toti au privirea aia plina de intelegere si compasiune. Pai sa nu-ti vina sa-ti bagi picioarele in el de pacat?

Alte cadouri interesante sunt cele primite de la bunica mea (care, la fel ca toata lumea, ma iubeste ca pe ochii din cap). Sarmana femeie, nu numai ca s-a bucurat ca ma mut la casa mea mai ceva ca iubitul din copilarie al d-nei Bobbitt de seara trista de noiembrie in care i-a dat papucii, dar m-a si coplesit cu tot soiul de chestii facute si pastrate, am aflat, ani de zile in asteptarea fericitului eveniment. Ce mai, tot ce ii trebuie unui burlac la casa lui. Seturi de prosoape, asternuturi de pat, fete de masa, servete de bucatarie etc.. Si un polonic.

Primind cadourile astea am realizat ca, de fapt, nu ne cunoastem membrii familiei asa bine cum credem. Sunt atatea amanunte pe care avem senzatia ca le stim, fara sa fie asa. De exemplu, preferintele estetice. Dupa atatia ani, nu aveam idee ca bunicii mele ii plac asa de mult culoarea roz si motivele florale. La fel cum, probabil, nu aveati nici voi idee ca ies de la dus cu un prosop dragut in jurul taliei. Unul roz, cu fluturi brodati. Imi inchipui ca la fel de surprins e si popa, auzind spovedania cate unei drept-credincioase:

„Ai pacatuit?”
„Da parinte, cu un barbat”
„Unde?”
„Intr-un minunat asternut roz cu zambile si crini”

Cu fetele de masa e cel mai usor – dupa doua-trei fripturi si o portie de paste bolognese de-abia se mai vad florile imprimate.

Polonicul e OK.

Comments (0)
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *