Lumina se vede cel mai bine noaptea

sau

Cutremuratoarele revelatii ale lui Painkiller

Ei bine, a venit si randul meu sa vorbesc despre cutremur. Nu pentru ca e un subiect popular, nu pentru ca as fi avut vreo traire religioasa, ci din cauza ca am avut o revelatie in legatura cu mine insumi. A fost asa, ca un fel de calatorie de auto-descoperire. Numai ca peisajul se misca in jurul meu chiar daca eu stateam pe loc.

Obisnuiam sa cred ca experientele astea erau amuzante. Nu neaparat cutremurele mari, cand iti cade ceva in cap, ci astea mici, care doar sperie lumea. Pentru ca atunci vezi exact cum e omul. Cum gandeste, cum reactioneaza si alte chestii de genul asta. Spre exemplu, unul din cunoscutii mei s-a despartit de prietena de la momentul respectiv pentru ca la cutremurul din 90 si ceva (io dormeam, nu imi aduc aminte cu exactitate data) i-a dat fetii un cot in gura, pentru ca ii bloca drumul spre iesire. E drept, a fost si fraier. In loc sa accepte fatalist despartirea, trebuia sa aiba o discutie serioasa cu fata: „Draga, trebuie sa intelegi ca am si eu nevoile mele. Uneori am nevoie de spatiu”.

Despre mine personal aveam, ca absolut toata lumea, o parere relativ buna. In speta, eram convins ca, daca e la o adica, nu ma apuc sa alerg de nebun prin casa, sau sa sar pe geam. Ba chiar imi inchipuiam ca as avea o comportare relativ rationala, adica m-as pune undeva la adapost, sau as sprijini sticlele de pe rafturi. M-am cam inselat.

Ca sa incep cu inceputul, in ziua aia nu m-am simtit tocmai bine, si luasem o seama de pastile. Cum eram si aproape atipit, cand a inceput sa se miste patul primul gand a fost „Ba, trebuia sa ma uit atent ce pastile am luat”. Dupa aia m-am gandit „Stai, poate e cutremur”. Cum afli ca e cutremur? Nu te iei dupa toate micile obiecte din jur, care zdrangane si zornaie, ci te uiti la o chestie care atarna. Un obiect care atarna, vreau sa spun – asa ca m-am gandit sa ma uit la lampa din tavan. Televizorul nu dadea suficienta lumina, asa ca m-am intins, am aprins lumina, m-am uitat in tavan…unde am o aplica. La naiba.

In fine, la un moment dat realitatea a devenit imposibil de ignorat, si am zis „Da, e cutremur”. Ce face un tanar istet, cu nervi de otel si plin de ingeniozitate? Se duce sub una din grinzile de rezistenta? Sau sub pragul usii? Aplica noile tehnici de supravietuire, de care tocmai a aflat?* Nu. Cauta o emisiune in direct, ca sa vada ce reactii au aia.

Mai mult, ce gandeste tanarul sus-numit? Ca sunt oameni carora ar fi trebuit sa le ceara iertare, ca sa poata muri impacat? Ca, macar cat a trait, a avut o viata frumoasa? Ca se scumpeste iar benzina? Nu. Nici macar nu m-am gandit ca e pacat sa mor fara sa fi facut sex cu doua femei deodata. Problema majora a momentului a fost, pentru mine, acoperisul. Mai exact, eu stand la ultimul etaj, speram sa nu cumva sa se strice acoperisul, pentru ca daca ramaneam in viata n-aveam chef sa imi ploua in casa.

Partea buna a povestii asteia e ca in timpul cutremurului am ramas calm, nu m-am panicat si am gandit si actionat foarte lucid. Partea proasta e ca m-am gandit foarte lucid la o gramada de prostii. Iar de actiunile alea, ce sa mai zic. „Buna ziua, puteti sa ne spuneti care sunt actiunile standard in caz de cutremur?” „Nu pot sa va raspund exact. Eu, personal, aprind lumina si caut B1 TV”.

Dupa cutremur m-am dus la telefon si am sunat-o pe mama. Da, fie, nu am inima de piatra. Mama mea era OK, ne-am zis noapte buna. Dupa asta, m-am gandit pe cine sa mai sun. In prezent n-am nici un prieten care sa stea singur. Fie locuiesc impreuna cu parintii, fie la camin, fie cu iubita/iubitul. Asa ca m-am gandit ca n-are rost sa ii sun, pentru ca probabil intrerup un proces de linistire reciproca. Mai mult sau mai putin tandru. M-am mai invartit o vreme, si m-am culcat, oarecum intristat de faptul ca nu m-a sunat nici naiba. Adica, bine domnule, ma stii singur-cuc, intr-o garsoniera unde-a intarcat mutu’ iapa, si nici macar nu suni sa vezi daca nu mi-a cazut o caramida in cap?

Dupa o ora a inceput sa sune telefonul. Si nu s-a mai oprit. Se pare ca erau liniile foarte ocupate, si „Doamne, Radu, ce ne-am chinuit sa dam de tine”. M-a sunat inclusiv o prietena de la Ploiesti. Ce ar fi facut daca nu era totul OK, n-am idee. Eu inteleg si accept nevoia de comunicare, nevoia de a vorbi cu cei dragi, de a povesti impresii si vaze sparte etc.. Dar daca stai si te gandesti, e un gest reflex si aproape inutil. Ce, daca eram la o carciuma si nu raspundeam la telefon, gaseam toata gasca in fata blocului? Oricum, am fost tentat, dupa al 5-lea telefon, sa ridic receptorul si sa scrasnesc in receptor „ajutor…”. Dar oricum am poftit la femeile altora – nu am nevoie de un pacat in plus pe suflet. Mai ales acela de a fi provocat un infarct unei tipe care a gresit numarul.

Concluzia la care am ajuns – sunt norocos ca nu am devenit star rock, asa cum voiam in copilarie. Pai, va dati seama ca nu mai apucam sa pun geana pe geana toata noaptea? A doua concluzie – logica mea este asemanatoare celei a unui star rock. In perioada aia de abuz de substante. E bine de stiut ca, daca voiam, puteam sa fiu celebru.

*Tinand cont de faptul ca nu am urmat, nu am incercat sa urmez si, ei bine, nici macar nu m-am gandit vreo clipa la tehnicile de supravietuire despre care citisem in ziua precedenta, tin sa ii rog, pe aceasta cale, pe toti cunoscutii mei sa se rezume la mail-uri cu femei goale, poante vechi si poze oarecum amuzante. Mesajele serioase sunt inutile si vor fi ignorate. Reprezinta o risipa de timp (al vostru si al meu) si de spatiu. Nu imi aglomerati casuta postala – poate cineva imi trimite ceva ce ma intereseaza. Femei goale, de exemplu.

Comments (0)
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *