Speranta. Si de ce trebuie ea sa moara

Vremea minunata din ultimele zile m-a facut sa ma simt, cumva, primavaratic. Ma refer la optimismul ala fara un obiect anume, la placerea cu care treci printr-o raza de soare, la senzatia ca dupa colt te asteapta o surpriza placuta, la indiferenta aproape amabila fata de restul lumii, la bucuria pe care o simti cand vezi o fetita, gandindu-te ca intr-o zi o sa fie o fata frumoasa…ah, nu asta e altceva.

In fine, va spun asta nu doar pentru ca stiu ca va pasa, ci si ca sa va avertizez in legatura cu toamna tarzie si vicioasa si capcanele ei. Reprimati optimismul. Striviti speranta. Puneti-i ceva in vin si duceti-o in subsol, unde sa o legati de calorifer. Speranta trebuie sa moara.

Zilele trecute am fost, inainte sa plec in oras, sa arunc gunoiul. (Stiu, o sarcina aparent prea casnica pentru mine, dar nu mai aveam loc de sticle). Dupa ce m-am intors in scara blocului si ma pregateam sa ies, am simtit o adiere de parfum si am auzit tacanitul unor tocuri in sus, pe scari. Pasa-mi-te, tocmai intrase cineva in scara, si urca. Iar parfumul acela nu era unul obisnuit. O, nu. Era fraged ca primul ghiocel, misterios ca valul unei turcoaice, plin de promisiuni ca un vin rosu si greu; te intarata ca vantul care-ti sufla in fata, cand te indrepti spre plaja, te excita ca un set de lenjerie de dantela neagra, te necajea ca inchizatoarea sutienului…*pauza pentru regasirea sangelui rece*.

Fiind, cum spuneam, influentat de aceasta toamna malefica, am ezitat o clipa si am decis sa ma las robit de parfum. Sa imi urmez instinctul, ca in reclame sau in filmele romantice mai proaste decat reclamele respective. Am lasat totul balta, si am pornit pe scari in sus. In timp ce urcam, imaginatia mea hiperactiva imi povestea, deja, despre glezna gratioasa in pantoful cu toc cui, linia coapsei reliefata sub fusta moale, scobitura gatului, cu piele satinata, si cum voi inspira adanc…

Deodata, tocurile s-au oprit, si au inceput sa zornaie niste chei – surpriza, cu fiorul primei intalniri: „O vecina?!?!”

Ei bine, cu pulsul accelerat am ajuns la etajul ei, am aruncat, grabit, capul inainte, ca sa vad o tanara doamna de 55-60 de ani, care pusese pe jos sacosa de panza, plina de targuieli, pentru a cauta cheile in sacosa mai mica, de piele, careia ii fac unii reclama cum ca ar fi poseta. Ea a holbat ochii la mine, mirata, probabil, de avantul meu si entuziasmul care trebuie ca mi se citea in ochi. Eu, dezamagit si indurerat, am mai gasit gasit putere sa spun un „Buna ziua” plin de inteles. Intelesul era, adica, „vezi, femeie, daca nu te uitai reprobator la mine zilele trecute, cand veneam cu sticlele de Polar, in clipa asta as fi putut sa fiu beat, si deloc dezamagit!”

Am plecat, tarandu-mi regretele; optimismul meu se prabusise in tarana; raza de soare era rece, si se stingea intr-un perete cenusiu; dupa colt ma asteptau creditorii, care fusesera ajutati, se pare, de restul lumii.

De aceea va spun voua, o, cititorilor, speranta trebuie sa moara!

Comments (0)
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *